Ajungem ieri în parc, cu mic cu mare și cu chef de dat în leagăn.
Leagănul de copii era ocupat de un puști mai maricel (vreo 4 ani zic eu), dar bunica cum ne-a văzut ne-a spus ca de abia l-a pus acolo și că doar acolo o sa vrea să mănânce. Hrănea copilul de turtă dulce.
Turtă dulce?! Whatever, îmi spun. Not my circus, not my monkey! Plecăm la tobogan.
Mega fun la togoban. Piști super încântat prinde curaj și se da ținându-l eu de o mană, C de cealaltă. Se hlizește și la copilașul de 2 ani care se juca în jur și la un moment dat ne striga bunica cotropitoare a leagănului ca al ei s-a plictisit și avem voie la distracție.
Hi hihi și ha-ha-ha, să înceapă distracția! Lipa lipa, luăm Deliciosu de mânuțe și ne îndreptăm spre leagăm când țuști mama plodului de 2 ani îl înfașcă pe fiu-su de-o aripă și bona de cealaltă și-l pune pe al ei copil în leagăn, aruncându-i lui fiu-miu următoarea replică:
”hai tinere, mai repede data viitoare, ca ia uite concurența!”
Are you fucking kidding me!? Ce să fac?
Să îi sar la beregată?
Să îi spun că este o vacă?
Să îi spun copilului meu ca „asta este, așteptăm, pt că nu ne-am mișcat repede și doamna s-a băgat în față”?
Cum să scriu despre ultimul an? Ar trebui să îmi fac ordine în toate gandurile și toate emoțiile, fricile și bucuriile. Mi se pare greu. Mult mai greu decât anul care a trecut habar nu am când. We made it! Primul an! Da, da, sună mai draguț ”primul an”! Primele 12 luni. Fix acum un an, la ora la care apare articolul asta habar nu aveam că o să nasc și habar nu aveam ce mă așteaptă. Am vrut să fac o lista cu treburi pe care aș fi vrut să le știu dacă aș naște a doua oară. Nu contează. Viața bate filmul nu este un clișeu. Este realitatea mea de zi cu zi. Mi le-ar fi putut spune oricine. Unele mi le-au spus. Nu existau. Nu contau. Mie nu mi se puteau întâmpla. Sigur că nu ! Mi s-au întâmplat altele.
Am mai spus-o: nimic, dar absolut nimnic nu m-ar fi putut pregăti pentru ce a urmat. Pentru privarea de somn, pentru primele luni în care m-am simțit prizoniera unei vieți pe care nu o mai recunoșteam. Pentru amalgamul de sentimente. Pentru întrebările la care nu am găsit răspuns. Pentru momentele în care mă îmbărbătam de una singură. Pentru clipele când mă simțeam cea mai denaturată mamă și cea mai nepotrivită femeie din lume să fie mamă. Pentru dățile când m-am gândit să fug și nu aș fi putut să plec nici până în capul străzii. Pentru primul drum în afara casei singură (ok, a fost la ghenă! who are you to judge? parcă plecasem în concediu!) Pentru că încă nu cred ca pot descrie sau explica ce înseamnă ”mamă”. Pentru cum simt că niciodată nu va mai putea fi gol. Pentru necondiționare. Pentru renunțarea benevolă. Pentru descoperire și redescoperire. Pentru mirare. Da !Cred că ăsta este cuvântul: mirare. Un an de mirare! Un an în care tot ceea ce era în jurul meu până atunci s-a zguduit și fiecare piesă s-a aranjat în alt loc. Unele încă plutesc și își caută locul iar eu încă mă mir că pot să simt atâtea.
A fost cel mai scurt an. Cele mai rapide 12 luni care păreau o eternitate și în 22 iunie 2015 nu mă puteam gândi la 22 iunie 2016. Mă uit la filmulețe și poze de când avea Piști 1-3-6 luni și mă mir. Mă mir cum așa denaturată și dezbracată de orice apărare îmi construisem am reușit să ajungem aici toți trei. Yup, we must be pretty cool. Noi trei! Ghemul ăla mic cu care îmi era teamă să rămân singură și la care mă duceam noaptea să văd dacă respiră ne-a adunat și ne-a arătat că putem mai mult. Ghemul ăsta mic ne arată în continuare că putem. Ghemul mic azi face un an ! Noi trei facem un an!
Tot nu reușesc să îmi adun gândurile. Nu mai știu de câte ori am plâns în asta 12 luni dar de multe alte ori am râs și de un milion mai multe ori m-am mirat. De el, de noi, de cum poate să fie și de cum se șterg toate cu buretele cu un zâmbet.
Ne-am resetat, plimbat (mărșăluit în medie 12 km/zi, ca de obicei) și revelat.
Am decis că este grea chestia asta cu puericultura. Mult mai grea decât mă așteptam. Este o decizie luată rațional și implementată emoțional.
Adică în ultima seară stateam cu câte o bere în față și ne uitam la poze cu Piști. Am compensat cumparându-i haine cu tona. Mi-a fost dor să-l amușin în timp ce adoarme în brațele mele sau să ne fugărim în 4 labe prin casă.
Mi-a fost atât de dor de el încât în avion am bocit de mila unui bebeluș care plângea. Și tot plângea. Bietul bebeluș a plâns până la epuizare. A adormit și pe urma a plâns din nou. Pe vremuri aș fi înjurat părinții. Acum îmi șroiau lacrimile și mă gândeam la copiii din orfelinat care după ceva timp renunță să mai plângă pentru că înțeleg ca nu mai vine nimeni la ei. Nu știați? Uite aici. Pe mine m-a rupt în două. Cred că niciodată plânsul unui copil nu va mai fi la fel pentru mine. Da,da,da! Maternitatea m-a schimbat.
Ce mi-a plăcut la Londra? si aici nu includ muzeele (slavă cerului că mai mult de jumătate dintre artefactele lumii sunt aici, luate de imperiul britanic, și nu la mâna ălora de le distrug sau le vând pe piața neagră)
- am văzut cei mai grași porumbei din lume. mergeau precum rața de grași ce erau
- cărămizile
- veverițele prietenoase
- magazinele de ukulele
- Primark
- les Elephantes bizzare ca fundal sonor în Primark
- Brâncuși la New Tate Modern, chiar dacă unii credeau Măiastra ceva sculptura egipteană (pe bune!)
- amalgamul de de toate
Ce nu mi-a placut?
Habar nu am.
Ah! Nici macar ploaia nu m-a deranjat. Cred că eram atât de pregătită psihic pentru asta încât am decis că nu mă va interesa.
M-au durut oamenii străzii. Nu mi-au plăcut contrastele. Mi-a facut dor de Asia.
Ce m-a enervat în ultima vreme?
Două categorii de oameni: ăia care calcă în picioare limitele și nu se prind de ele pentru că tu nu le-ai trasat cu paru ci ți se păreau subînțelese și cei pe care îi credeau prieteni și uită că erați când nu mai au nevoie nici măcar de umărul tău. De fapt m-au dezamăgit.
Orlando și cele 3 milioane de oameni din Romania care au semnat pentru schimbarea definiției căsătoriei. Sunteți niște cretini!
Altfel, toate bune și vine ziua mea.
Nu îmi place, nu fac niciodată mare caz de ea, nu vreau cadou ceva în mod special și nici nu mă abțin tot anul să-mi iau ceva doar pentru a primi de ziua mea. Fac un singur lucru, dau reset. Da, de ziua mea, dau reset și de cele mai multe ori o fac plecând undeva și mărșăluind cu C. De fapt îmi plac cadourile simple simple. O carte mă dă pe spate pentru că îmi imaginez că cine mi-o dă a găsit ceva în ea și împarte cu mine. Unul dintre cele mai mișto cadouri a fost un CD făcut de un prieten care mi-a și zis că nu a avur bani să-mi ia ceva și mi-a făcut un cd cu muzică. Loved it! Încă îl am și încă îmi place după mai bine de 10 ani.
Știți ce? Dacă vreți musai să faceți ceva pentru mine de ziua mea. donați! Da, pe bune! E mai simplu așa. E mai bine decât aia cu banii în plic (horror), flori scumpe (skip the flowers! nu țin!) sau chestii de complezență.
