Deliciosu se transformă în Negăciosu. Nu vrea.
Nu poate să spună că nu vrea așa că fie țipă, fie se opune.
Ce nu vrea? Nimic !
Singurul capitol la care nu se aplica ” nu vreau” este mâncarea. Slavă cerului manâncă bine și slavă tuturor sfinților nu se îngrașă. Nu. nu are niciun sindrom de mal absorbție, așa cum m-a întrebat o binevoitoare. Mânâncă cât are nevoie alimente sănatoase, fără combinații dubioase, fără exces de zahăr și la ore fixe.
Revenind la ”nu”:
Nu vrea să se îmbrace. Nu, nu vrea nici să se dezbrace dacă cumva nu s-a despuiat singur și nu aleargă deja gol prin casă. Nu. nu este vorba despre haine preferate. Efectiv nu vrea.
Ne-am gândit ca noi suntem de vină că l-am lăsat toata vara să umble cum a avut el chef în curte la țară.”Doar ne-a zis mama că nu facem bine...”
Ne-am gândit că poate asociază îmbrăcatul lui cu plecarea noastră la birou. Ne-am simțit vinovați. Ne-am acuzat unul pe celălalt că fiecare încearcă într-un mod eronat (profund eronat!!) să îsi impună voința. Am citit despre tantrumuri. Am citit despre ”crazy twos”. Am citit despre limite. Am stabilit ”limite” de comun acord. Am stabilit reguli. Ne-am îmbrațișat, ne-am îmbărbătat și am decis ca nu ne face Piști pe noi. Am încălcat individual și împreună regulile stabilite. Nu l-am forțat niciodată. Am încercat o singură dată. Nu ne-a placut nici nouă și oricum nu am fi reușit așa că am abandonat. Ne-am aruncat priviri ucigătoare. Am vorbit calm, frumos și ne-am lăsat la nivelul Deliciosului. L-am lasat să adoarmă gol, am adormit și noi si 4 ore mai târziu schimbam patul și ne felicitam pentru protecția de saltea. L-am îmbrăcat în pijama după ce a adormit și schimbat dimineața înaite să se trezească timp de câteva săptămâni. Acum îl îmbrăcăm cu ce nimerim sau are chef și nu ne interesează ”ce zice lumea”.
Într-o seară țopăia ferict prin casă, gol pușcă zgrâbțânind la o chitară de jucărie în loc să fie de acord să se îmbrace frumos și să mergem în vizită la bunici. Ne-am oprit un pic din nebunia plecării în vizită, ne-am așezat pe canapea să ne uitam la el ba epuizați, ba fascinați. Nu ne-a venit să credem când am fost invitați să ne așezăm pe jos și am primit eu un xilofon și C clapele. În momentul acela, Piști ne-a primit în lumea lui fericită. Am cântat fiecare în legea lui cu gura până la urechi și ochii umezi. E al nostru ! În definitiv, ce putea să iasă din noi și verile noastre la Vama Veche? ”Doar ne-a zis mama că nu facem bine...”
And there it struck me! Refuz să îl dresez!
Mi se pare că este atât de fericit nedresat de ”gura lumii” încât nu am eu niciun drept pe lumea asta să rup fericirea asta. Cred că rolul meu de părinte este să îi păstrez bula asta de fericire cât mai mult timp și să îl învăt să aibă încredere în sine că dacă vrea, poate și trebuie să facă ce simte. Să zică ca ea, dacă vrea, și să facă ca el, dacă simte. Îmi place la nebunie că rolul lui este să ”ma ajute să ma reinventez și ”help me let go”.
PS. as fi putut pune link-ul la melodia noua de la Mono Jacks, 1000 de Da. Probabil ca toată generația mea o simte organic. Imi place mai mult asta de la Implant pentru refuz :)
