joi, 9 noiembrie 2017

Implant pentru refuz

Image may contain: text



Deliciosu are o perioadă ciudată.
Deliciosu se transformă în Negăciosu. Nu vrea. 
Nu poate să spună că nu vrea așa că fie țipă, fie se opune. 
Ce nu vrea? Nimic ! 
Singurul capitol la care nu se aplica ” nu vreau” este mâncarea. Slavă cerului manâncă bine și slavă tuturor sfinților nu se îngrașă. Nu. nu are niciun sindrom de mal absorbție, așa cum m-a întrebat o binevoitoare. Mânâncă cât are nevoie alimente sănatoase, fără combinații dubioase, fără exces de zahăr și la ore fixe. 

Revenind la ”nu”:  
Nu vrea să se îmbrace. Nu, nu vrea nici să se dezbrace dacă cumva nu s-a despuiat singur și nu aleargă deja gol prin casă. Nu. nu este vorba despre haine preferate. Efectiv nu vrea. 

Ne-am gândit ca noi suntem de vină că l-am lăsat toata vara să umble cum a avut el chef în curte la țară.”Doar ne-a zis mama că nu facem bine...” 

Ne-am gândit că poate asociază îmbrăcatul lui cu plecarea noastră la birou. Ne-am simțit vinovați. Ne-am acuzat unul pe celălalt că fiecare încearcă într-un mod eronat (profund eronat!!) să îsi impună voința.  Am citit despre tantrumuri. Am citit despre ”crazy twos”. Am citit despre limite. Am stabilit ”limite” de comun acord. Am stabilit reguli. Ne-am îmbrațișat, ne-am îmbărbătat și am decis ca nu ne face Piști pe noi. Am încălcat individual și împreună regulile stabilite. Nu l-am forțat niciodată. Am încercat o singură dată. Nu ne-a placut nici nouă și oricum nu am fi reușit așa că am abandonat. Ne-am aruncat priviri ucigătoare. Am vorbit calm, frumos și ne-am lăsat la nivelul Deliciosului. L-am lasat să adoarmă gol, am adormit și noi si 4 ore mai târziu schimbam patul și ne felicitam pentru protecția de saltea. L-am îmbrăcat în pijama după ce a adormit și schimbat dimineața înaite să se trezească timp de câteva săptămâni. Acum îl îmbrăcăm cu ce nimerim sau are chef și nu ne interesează ”ce zice lumea”. 

Într-o seară țopăia ferict prin casă, gol pușcă zgrâbțânind la o chitară de jucărie în loc să fie de acord să se îmbrace frumos și să mergem în vizită la bunici. Ne-am oprit un pic din nebunia plecării în vizită, ne-am așezat pe canapea să ne uitam la el ba epuizați, ba fascinați.  Nu ne-a venit să credem când am fost invitați să ne așezăm pe jos și am primit eu un xilofon și C clapele. În momentul acela, Piști ne-a primit în lumea lui fericită. Am cântat fiecare în legea lui cu gura până la urechi și ochii umezi. E al nostru ! În definitiv, ce putea să iasă din noi și verile noastre la Vama Veche? ”Doar ne-a zis mama că nu facem bine...” 

And there it struck me! Refuz să îl dresez!

Mi se pare că este atât de fericit nedresat de ”gura lumii” încât nu am eu niciun drept pe lumea asta să rup fericirea asta. Cred că rolul meu de părinte este să îi păstrez bula asta de fericire cât mai mult timp și să îl învăt să aibă încredere în sine că dacă vrea, poate și trebuie să facă ce simte. Să zică ca ea, dacă vrea, și să facă ca el, dacă simte. Îmi place la nebunie că rolul lui este să ”ma ajute să ma reinventez și ”help me let go”. 


PS. as fi putut pune link-ul la melodia noua de la Mono Jacks, 1000 de Da. Probabil ca toată generația mea o simte organic. Imi place mai mult asta de la Implant pentru refuz :) 

luni, 6 noiembrie 2017

Adverb tot neflexibil



(Metal Jack sambata seara devreme)

Înainte sa îl avem pe Vlad nu mi s-ar fi întamâmplat niciodată sa ajung undeva prea devreme sau prea târziu. Ajungeam atunci când se potrivea și aveam chef. Totul se întâmpla de partea cealaltă a timpului. uneori ”cândva” și de cele mai multe ori ”târziu” :ieșeam târziu în oraș, ajungeam târziu acasă, mă trezeam târziu, pleacam târziu de acasă, mă lua groaza duminica seara că luni merg la birou. În orice caz, dacă nu reușeam să fac ceva, oricum exista un mai ”târziu”. 

Acum plecăm devreme de acasă: ne strecurăm fie până să se trezească, fie fară să se prindă ca să nu plângă și să renunțăm să mai plecam. Ajungem devreme oriunde, stăm până se umple și începe lumea să se simtă bine, ne uităm la ceas, concluzionăm că s-a culcat deja și putem să mergem și noi liniștiți acasă să eliberăm bona sau bunicii. Oricum o sa ne trezim ”devreme”.

Uneori am impresia ca sunt la fel de nedormită și că doar adverbul s-a schimbat deși, este la fel de neflexibil ca de obicei. 

vineri, 15 septembrie 2017

20





Nu am făcut vacanțe împreună. Poate weekenduri răzlețe.
Nu numărăm ani și nici nu cred sa avem pe bune prieteni comuni.
Viețile noastre au fost mereu în contratimp. Noroc că nu și noi.

Azi dimineață mi s-a părut că ne văd în tramvai. Mergea în altă direcție. Ascultam muzică. Ca de obicei, la același set de căști. Probabil nu Calul din Malboro, dar mi s-a părut că citesc Maria pe buze. 

Pe urmă m-a durut capul pentru o fracțiune de secundă. Ori nu te mai durea pe tine, ori făceai mișto de mine și visai urât că sigur dormeai la ora aia. Yup ! Contratimp!  Noroc că nu și noi. Ma rog, nu mereu. 

Știi când mi-am dat seama că a trecut ceva vreme? Cand am povestit intr-o duminică la telefon. Multe am mai povestit. Și pe bune că nu se întâmplaseră toate în 2-3 ani cum mi se părea mie. Nuuuuuuu, au fost multe veri și multe seri și multe drumuri și multă lume a mai fost. Și au fost și pauze și nu a fost mereu cu zen și pace.
Dar important este ca e. 

La multi ani, my friend ! 

Imagine similară

miercuri, 30 august 2017

(fără titlu) 1



Ador copilul de 2 ani ! 
Ador cum vorbeste.  Imi place de mor sa ma joc cu el, sa topaim in trambulina, sa ne alergam prin curte, sa adoarma langa mine, sa ii vad mutricica fericita dimineata cand se trezeste si suntem acasa. Imi place de noi trei, imi place cand se baga intre noi si rade cu gura pana la urechi ascunzand ceva. 
Imi place cum alearga spre poarta dupa ce vede masina sau cum fuge prin casa daca ne vede pe geam ca am venit.  Imi place cand ma striga ”mami” si cum ma corecteaza ”da, mami!” daca cumva am raspuns doar cu ” da„ In mod cert ma transform intr-o mama din aia de baiat. Din aia absolut picata in admiratie pentru fiu-su. Nu radeți și nu dați cu pietre. E nasol dar este peste puterile mele. 
V-am mai spus planul meu? Să cresc un bărbat atât de mișto încât pentru orice femeie să fie un sacrificiu minor să o sporte pe mă-sa. 
Dar știți de ce îmi e dor? de singurătate ! 
A mea ! măcar o zi 

No automatic alt text available.