Eu nu știu cum se face că am eu 37 de ani.
Eu nu înțeleg cum se poate să ai 37 de ani, să ți se spună dar să să nu te simți ”doamnă”.
Îmi aminteste ca printr-un vis cu raze de soare care trec printre frunze și flori, cum stăteam lânga un ghiveci cu trandafir japonez inflorit și o întrebam pe mama câți ani are. Închid ochii, aud vocea ei spunând ca are 37 de ani și îi simt privirea. oh, da! Ochii maică-mii sunt de un albastru deschis care ar putea lumina orice colțișor umbrit. Mi-i amintesc calzi și fericiți spunând asta. Și mi-o amintesc pe ea zâmbind. Nu am întrebat-o nicioadată cum se simțea ea la 37 de ani. Era atât de frumoasă. Mi se părea și fericită. Nu știu dacă să o întreb acum. Mi-ar spune acum că nu avea timp.

37 îi middle life? Nu știu... asta nu e pe la 50 de ani? acum 30 de ani nu erau anii '70? Habar nu am. This can't be the middle pentru că de acum înainte simt eu că o să fie din ce în ce mai mișto.
Cred că suntem trăirile noastre și cred că tot ceea ce ni se întâmplă ar trebui să ne facă mai buni, mai blânzi, mai înțelepți - o sa folosesc un cuvânt ușor ciudat în context - mai smeriți, mai dispuși să acceptam și mai curajoși în a alege.
Știu cum mă simt la 37 de ani: simt că am învațat-o pe aia care spune ”fă rai din ce ai” și simt ca pot cu toată puterea din mine sa respir.
Ai mei de mă cunosc știu că numai ”liniștită” nu m-am numit sau simțit vreodată. Mă simt acum. Simt că m-am îmblânzit eu cu mine. Cel mai probabil nu eu pe mine.
Îmblânzeala asta a venit cu dragoste și a trecut prin frică și mă întreb oare cum am putut să trăiesc cu cu nesiguranța și cu teama că sunt greștiă. De câte ori nu mi-am spus eu despre mine și chiar și altora ”da, dar...” De câte ori nu m-am gonit eu pe mine din mintea mea și am ocupat-o cu altele. De câte ori nu am decis că nu contează și că nu este de fapt important.
Cred că după foarte multă vreme, m-am prins ce vreau! Vreau timp! Unul după care să nu alerg ci pe care îl las frumos să mă însoțească.
Mi se pare că suntem frumoase la 37 de ani. Nu știu ce avem în plus, dar ne prinde bine lumina asta.
” I am a little bored. But if you tame me, it'll be as if the sun came to shine on my life. I shall know the sound of a step that'll be different from all the others. .....
"What must I do, to tame you? asked the little prince.
"You must be very patient," replied the fox. First you'll sit down at a little distance from me - like that - in the grass. I shall look at you out of the corner of my eye, and you will say nothing. Words are the source of misunderstandings. But you'll sit a little closer to me, every day...
........But you must not forget it. You become responsible, forever, for what you have tamed.”