marți, 3 noiembrie 2015

Când prietenii dau sub centură

O să-mi ia ceva să scriu postul ăsta. 

Vorbeam azi cu o prietenă la telefon și povesteam despre ale mele și despre ale ei. Nu ne-am văzut de ceva vreme și tot plănuim să o facem, dar nu ne iese. 
Prietena asta a mea e un om minunat (nu este cazul să adaug că așa sunt toți ai mei, nu?). E ca un cadou într-un cadou fata asta. Adică e minunată când o cunoști și pe măsură ce trece timpul și o descoperi te bucuri iar și iar că ai primit un astfel de om. Cred că ar putea să însuflețească și o piatră dacă și-ar propune. De multe ori îmi dau seama cât sunt de norocoasă că am întâlnit atâția oameni minunați și că pe unii pot să îi numesc prieteni. Mă bucur de ei și învăț de la fiecare câte ceva. Mi-aș dori ca și Deliciosu să învețe de la ei și să aibă norocul meu. 

În astea 4 luni de trecură m-a ascultat de fiecare dată când i-am spus că sunt bine (și credeam că sunt și convingătoare), nu cred că m-a și crezut dar cumva a reușit să strecoare o încurajare fără să mă facă să ma prind că știe. Azi, mi-a pus întebarea întrebărilor; merită?

waaaaew! lovitură sub centură. Asta după ce m-am văicarit, m-am simțit o mamă defectă și vinovată și încă mi se întâmplă asta cam de trei ori pe zi.

Nu aș putea niciodată să mint și să spun că a fost minuntată fiecare clipă din astea 4 luni. M-aș minți pe mine. Pot sa spun atât; uiți! 

Uiți Apocalipsa primelor saptămâni! Uiți oboseala aia de nedescris. Uiți că nu te mai simțeai om ci un dozator. Uiți că nu mai știai cum să te vezi tu pe tine și cum să te poziționezi în tot acest nou mis-en-place. Uiți că nu știai nimic și că ți se parea că oricine s-ar descurca mai bine. Uiți! Uiți toată nebunia și îți amintești primul zâmbet, prima dată când s-a întors, prima plimbare, prima grimasă. Primul hohot de răs!! Îmi amintesc ca prin ceață că treceam printr-o altă ceață și o negură (nori gri cum spune Sleepy). Era oboseala, erau hormonii, era nesiguranța și era depresia. Știi doar că a fost și te bucuri că a trecut. Ca o furtună de vară. 

Uit și mă bucur de fiecare încurajare, de fiecare dată când m-a ajutat cineva, de fiecare plimbare prin soare, de momentele noastre în micul trib de trei și de fiecare dată când reușim eu și C să furăm câteva momente doar noi doi. Mă bucur egoist de ele și le savurez ca la început când așteptam weekendul să ne închidem în casă doar noi doi două zile (eh, timpul este relativ, acum sunt doar câteva ore). 

Noi doi ! noi doi am trecut și prin furtuna asta a mea. Cred că cel mai important este să ai lângă tine pe cineva care să te înțeleagă în toate extremele tale. E un test de foc pentru orice relație, Nu știu dacă l-am trecut ”noi” sau de fapt C este cel care ne-a trecut prin asta. Cred mai mult că varianta a doua este cea mai apropiată de realitate. A știut el cumva, așa ca prin magie, să mă facă să cred în luminița de la capătul tunelului.

Nu am făcut un copil ”ca să aibă cine să ne dea o cană de apă la batrânețte”, nici pentru că ”simțeam că lipsește ceva”, nici pentu că ”avem deja o vârstă și pe urmă o sa fie mai greu” sau pentru că ni s-a părut că ”așa trebuie”. Dacă era după toate astea, oricum l-am făcut târziu. L-am făcut pentru că am simțit că are loc lângă noi și pentru că am simțit că noi doi putem să facem un om mai bun decât noi doi la un loc.

mi-a luat fix o săptămână să scriu asta

deci,da ! (așa se chema echipa de maraton montan a lui vără-miu) aduce multe și după ecuații și calcule, după metode complicate de calcul de care nu îmi mai amintesc pentru că sunt varză la matematică, după toate astea, răspunsul este surprinzător  de neștiințific! știți măi cum râde în hohote !?! și noi pe lângă el !


PS. habar nu am dacă prietena mea m-a întrebat pentru ea sau pentru mine.