marți, 22 decembrie 2015

Când fugim de acasă

Săptămâna trecută am ramas fară gaze. Adică, ceva defecțiune a lăsat tot blocul în pană de gaze. Noi am fost printre cei mai puțin norocoși la faza asta pentru că avem centrală, deci nema căldură, nema apă caldă (și fără aragaz, dar aici ne putem descurca). Reparațiile au durat de joi până marți seara, așa că ne-am mutat cu tot calabalâcul la ai mei de vineri dupa o noapte petrecută în sufragerie la căldura aparatului de aer condiționat și adunați unul în jurul celuilalt ca în iurtă. 

Am instalat puștiul intr-o cameră, noi ne-am instalat nu în fosta mea cameră ci a lui frate-miu, care s-a dovedit super relaxantă și cu ceva praf de somn pe pernele alea că am dormit de am rupt. De fapt cred că toata casa avut praf de somn căci și Piști a dormit mult și a mâncat și mai mult. 

Weekendul prelungit a fost într-un maaaare fel. am ieșit ! da ! în oraș! seara! fără să avem ora fixă de întoarcere și chiar fără să avem vreun plan anume. Adică seara făceam baie copilului, hrăneam și adormeam Deliciosu pe la 8 și fugeam afară mai ceva ca în liceu, lăsând bebe-monitorul la mama. Știam că prima lui trezire nu este mai devreme de 1 noaptea. Am ieșit la plesneală vineri la Xmas market de la Universitate. Putea să fie (probabil și este cel mai lame din lume) dar mie mi s-a părut FANTASTIC! Mă simțeam coborâtă ca din vârful muntelui după 6 luni. Cred că m-am cam holbat la oameni, dar nu s-a luat nimeni de mine. Probabil pentru că mă ocoleau discret. Am nimerit la concert Moonlight breakfast și a fost chiat draguț (sâmbată am ajuns din nou și era Smiley, deci ne-am găsit repede de drum de acolo). 

Înainte nu aș fi călcat în Centrul Vechi în weekend iar acum mi s-a părut minunat! Ne-am holbat la cărți și gageturi la Cărturești, am mîncat pizza la metru la Latin și am băut ceva la Van Gogh cu un cuplu de prieteni și ei scăpați afară și fugiți la teatru- puștoaica lor este cu un an mai mare decât Deliciosu așa că au avut timp să învețe să planifice.

Miercuri am revenit acasă și ca un făcut la Piști a debutat o minunată criză de dinți. Am crezut că îi vor ieși toți de-o dată. Nopți cu țipete în somn, zile supărate, greva foamei de am ajuns să hrănim copilul cu seringa de Panadol, muci, și mai mulți muci, plânsete, colecție extinsă de geluri calmante, scaune proaste (yup, am ajuns să vorbesc și despre asta și să analizez cu atenție producția).

Sâmbătă am fost din nou la ai mei. Ne-am dus la film (wow, nachos rule!!)  L-am lăsat cu mama la masa de seară spunandu-i să nu spere sa manânce mai mult de 150 ml. Am primit mesaj ”a mâncat 210ml și cred că dacă mai avea, mai mânca”. Pe bune? Nu s-a mai trezit toată noaptea până a doua zi la 7. E ceva cu praful de somn în casa aia (și cu mâncarea dar nu intrăm în discuția asta). Numai eu eram pasăre de noapte cât am locuit acolo.

Reveniți acasă, lucrurile au reintrat în normal. Mănânca bine, ne distrăm din nou împreuna, doarme și mai bine. și se trezește din nou la 6 am (la 7.30 se culcă din nou pentru 2 ore și eu odată cu el). Programul a reintrat în normal cu o doză măricică de predictibilitate. Este din ce în ce mai interesat de tot ceea ce este în jurul lui, râde cu gura până la urechi, imită sunete, se rostogolește în tot patul și descoperă că așa se poate de plasa, viermuieste și se pune în cap. Scopil meu a devenit să anticipez când îi va fi foame sau somn. Orice abatere duce la haos.

Concluzia? Nu cred că aș mai putea locui cu ai mei permanent și nici nu știu cât noroc să avem să se alinieze astrele și să avem și casa și bona internă de vis, dar din când în cu toții avem nevoie de ajutor, noi să fugim la film, lui să îi dea altcineva să mănânce. Se pare că din când în când Marry Poppins poate să fie mama. 

Nu, Deliciosului nu i-a ieșit niciun dinte, deci aventura continuă.

Ce faceți de Sarbatori?


luni, 7 decembrie 2015

Healing time...

Nu am mai scris de mult. De mai bine de o lună. 
Nu că ar fi ceva ciudat asta, doar că îmi propusesem să fac altfel. 
Uneori nu am timp, alteori nu am chef. Uneori e prea haios totul și nu apuc, alteori sunt prea nu știu cum și nu-mi iese. Alteori vreau și ma uit precum mâța în calendar la pagina goală.
Au trecut ma bine de cinci luni de când centrul de greutate mi s-a schimbat. Asta după alte nouă luni de gânduri, speranțe, întrebări și așteptări. Nu am găsit toate răspunsurile (încă, că doar sunt regina introspecției) iar așteptările nu au nicio legătură cu realitatea (good or bad). 

Trecând peste baby blues căruia i-am gasit explicație chimică într-o primă fază și pe urmă o întreagă teorie privind repoziționarea față de tot, nașterea a fost, cel puțin pentru mine, un șoc emoțional. A fost pentru prima dată când nu m-am mai simțit eu copilul și aș fi vrut să mă pot simți. A fost pentru prima dată când m-am simțit unic și necondiționat  responsabilă. A fost pentru prima dată când mi-am contrazis una dintre chestiile în care cred și anume că nimic nu este ireversibil. Asta este! Da, da, dl Tudorică, profu de istorie din liceu, ne zicea că numai boii sunt consecvenți. Well, this must make me a cow. Habar nu aveam eu că o să mă și simt asta, mai ales când am pus pompa de muls pentru prima dată în acțiune.

Sentimentul responsabilității nu a trecut, doar că nu mai pare atât de tragic, ba din contră. 
Deliciosu este din ce în ce mai haios, iar petrecutul timpului cu el înseamnă în continuare rutină, dar s-au mai diversificat activitățile. În continuare dau ture de parc si stadion și știu fiecare pom și i-am vazut fiecare haină de toamnă, dar timpul petrecut de mine în mintea asta a mea în reorganizare este priceless. 

Au fost și primele seri cu plânsete datorate dinților (lui, nu ai mei, am avut și eu perioada mea de dințoșală în sarcină). Mi s-a rupt sufletul de mila lui, dar am reușit să îl distrez și cu ceva geluri sau Panadol în cazuri extreme a trecut și acea primă seară. Vor mai urma. Aici aș aprecia să îmi fie înșelate așteptările și să fie modelul de copil ai cărui parinți să spună ”habar nu am avut când au ieșit dinții, ne-am pomenit că îi are”. Pfoa, as if...

Când îmi spuneau alte prietene despre cum o să fie la patru sau la cinci luni, mi se părea că vor trece ani lumina, iar acum deja mă gândesc la diversificare ! Păi în ritmul asta nici nu o să știu când va trece timpul și o să intre pe ușă cu vreo maimuță de mână sau o să-mi spuna ”habar nu ai ce înseamnă distracția și libertatea!” Ei bine, atunci, vorba prietenei mele E, atunci o să mormăi în barbă ”habar nu ai tu..” si o să îmi miroasă a Vamă, a Fly-ul mic, a Casa Tralalala.

Am strans acum câteva seri niste haine de nou nascut să le depozitez la ai mei și mi-am dat seama că da, se uită. Nu credeam. Nu mai știu cum este să țin ceva atât de mic în brațe, îmi amintesc doar sentimentul. Nu mai știu cum au fost colicile, au trecut și astea. Sau poate nici nu au fost pe cât de grele mi se păreau.

Sunt câteva monente pe care nu le pot uita. Nu o să pot uita prima gură de aer dupa ce l-a scos doctorița și cum am simțit valuri valuri de emoții de tot felul (valurile de căldură cică erau de la anestezie). A fost un soi de ”step one of the journey, completed!”.  Prima dată când m-am spalat pe cap acasă si mi-am pus din nou smacurile de păr pe cap. Nu mi-am dat seama că poate să îmi fie atât de dor de un miros (Tigi rules). Primul val care mi-a atins vârful picioarelor. Magie! (Sleepy a nimerit perfect starea asta de simțit marea). Primul hohot de râs m-a topit. Prima dată când a adormit cu capul in locul ăla dintre claviculă și gâtul meu. Prima dimineață în care am intrat tiptil la el neștiind dacă s-a trezit sau nu și l-am găsit studiindu-și mana ca apoi sa râdă cu toate gingiile la vedere și să vad cea mai mare bucurie. Nu cred să se mai fi bucurat cineva vreodată atât de tare să mă vadă. Pe mine, mă! Se bucura să mă vadă pe mine!. Parcă statea acolo și mă aștepta. Prima dată când am reușit să citesc o oră. Copilul ăsta parcă știe când am nevoie de o ora și mi-o lasă. Parcă mă redescopăr și pe mine pe măsura ce îl descopăr pe el. Văd la el emoții pure, nealterate. Un copil își trăiește momentele atât de simplu și atat de intens.

Un copil vindecă. 

Habar nu am ce vreau să fac după anul asta. Mi-am propus doar să enjoy it și basta.. 

Step two of the journey, completed!
Step three....habar nu am care-i. O să mă prind la o nanosecundă după ce l-am făcut. Keep you posted.


LE: după opt ani de exorcizat pe aici, o să-mi și asum până la capăt și am facut și o pagina de FB pt blogul asta. În plus, mă plictiseam...e din seria când face mintea pui! dar puteți, evident, da un like