luni, 7 decembrie 2015

Healing time...

Nu am mai scris de mult. De mai bine de o lună. 
Nu că ar fi ceva ciudat asta, doar că îmi propusesem să fac altfel. 
Uneori nu am timp, alteori nu am chef. Uneori e prea haios totul și nu apuc, alteori sunt prea nu știu cum și nu-mi iese. Alteori vreau și ma uit precum mâța în calendar la pagina goală.
Au trecut ma bine de cinci luni de când centrul de greutate mi s-a schimbat. Asta după alte nouă luni de gânduri, speranțe, întrebări și așteptări. Nu am găsit toate răspunsurile (încă, că doar sunt regina introspecției) iar așteptările nu au nicio legătură cu realitatea (good or bad). 

Trecând peste baby blues căruia i-am gasit explicație chimică într-o primă fază și pe urmă o întreagă teorie privind repoziționarea față de tot, nașterea a fost, cel puțin pentru mine, un șoc emoțional. A fost pentru prima dată când nu m-am mai simțit eu copilul și aș fi vrut să mă pot simți. A fost pentru prima dată când m-am simțit unic și necondiționat  responsabilă. A fost pentru prima dată când mi-am contrazis una dintre chestiile în care cred și anume că nimic nu este ireversibil. Asta este! Da, da, dl Tudorică, profu de istorie din liceu, ne zicea că numai boii sunt consecvenți. Well, this must make me a cow. Habar nu aveam eu că o să mă și simt asta, mai ales când am pus pompa de muls pentru prima dată în acțiune.

Sentimentul responsabilității nu a trecut, doar că nu mai pare atât de tragic, ba din contră. 
Deliciosu este din ce în ce mai haios, iar petrecutul timpului cu el înseamnă în continuare rutină, dar s-au mai diversificat activitățile. În continuare dau ture de parc si stadion și știu fiecare pom și i-am vazut fiecare haină de toamnă, dar timpul petrecut de mine în mintea asta a mea în reorganizare este priceless. 

Au fost și primele seri cu plânsete datorate dinților (lui, nu ai mei, am avut și eu perioada mea de dințoșală în sarcină). Mi s-a rupt sufletul de mila lui, dar am reușit să îl distrez și cu ceva geluri sau Panadol în cazuri extreme a trecut și acea primă seară. Vor mai urma. Aici aș aprecia să îmi fie înșelate așteptările și să fie modelul de copil ai cărui parinți să spună ”habar nu am avut când au ieșit dinții, ne-am pomenit că îi are”. Pfoa, as if...

Când îmi spuneau alte prietene despre cum o să fie la patru sau la cinci luni, mi se părea că vor trece ani lumina, iar acum deja mă gândesc la diversificare ! Păi în ritmul asta nici nu o să știu când va trece timpul și o să intre pe ușă cu vreo maimuță de mână sau o să-mi spuna ”habar nu ai ce înseamnă distracția și libertatea!” Ei bine, atunci, vorba prietenei mele E, atunci o să mormăi în barbă ”habar nu ai tu..” si o să îmi miroasă a Vamă, a Fly-ul mic, a Casa Tralalala.

Am strans acum câteva seri niste haine de nou nascut să le depozitez la ai mei și mi-am dat seama că da, se uită. Nu credeam. Nu mai știu cum este să țin ceva atât de mic în brațe, îmi amintesc doar sentimentul. Nu mai știu cum au fost colicile, au trecut și astea. Sau poate nici nu au fost pe cât de grele mi se păreau.

Sunt câteva monente pe care nu le pot uita. Nu o să pot uita prima gură de aer dupa ce l-a scos doctorița și cum am simțit valuri valuri de emoții de tot felul (valurile de căldură cică erau de la anestezie). A fost un soi de ”step one of the journey, completed!”.  Prima dată când m-am spalat pe cap acasă si mi-am pus din nou smacurile de păr pe cap. Nu mi-am dat seama că poate să îmi fie atât de dor de un miros (Tigi rules). Primul val care mi-a atins vârful picioarelor. Magie! (Sleepy a nimerit perfect starea asta de simțit marea). Primul hohot de râs m-a topit. Prima dată când a adormit cu capul in locul ăla dintre claviculă și gâtul meu. Prima dimineață în care am intrat tiptil la el neștiind dacă s-a trezit sau nu și l-am găsit studiindu-și mana ca apoi sa râdă cu toate gingiile la vedere și să vad cea mai mare bucurie. Nu cred să se mai fi bucurat cineva vreodată atât de tare să mă vadă. Pe mine, mă! Se bucura să mă vadă pe mine!. Parcă statea acolo și mă aștepta. Prima dată când am reușit să citesc o oră. Copilul ăsta parcă știe când am nevoie de o ora și mi-o lasă. Parcă mă redescopăr și pe mine pe măsura ce îl descopăr pe el. Văd la el emoții pure, nealterate. Un copil își trăiește momentele atât de simplu și atat de intens.

Un copil vindecă. 

Habar nu am ce vreau să fac după anul asta. Mi-am propus doar să enjoy it și basta.. 

Step two of the journey, completed!
Step three....habar nu am care-i. O să mă prind la o nanosecundă după ce l-am făcut. Keep you posted.


LE: după opt ani de exorcizat pe aici, o să-mi și asum până la capăt și am facut și o pagina de FB pt blogul asta. În plus, mă plictiseam...e din seria când face mintea pui! dar puteți, evident, da un like

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu