vineri, 26 februarie 2016

Covrigi, ziduri și povești

Azi a fost o zi tare mișto! Exceptând oboseala și senzația de greața cauzată de ea, azi a fost o zi bună!
Ne-am trezit chiauni la 6 jumate în protestele fomistului, ne-am târât care pe unde a apucat și a trebuit, am hrănit copilul și am dat start zilei. Evident, Deliciosu s-a culcat înapoi de pe la 9 jumate la 12, dar nu am reușit să dorm. De fapt, nici nu am mai incercat. Am scris un post pentru săptămâna viitoare, i-am pregătit prânzul. i-am ars carnea pentru că am uitat de ea pe foc. Ma rog, m-am repliat, copilul a mâncat, deci tot a fost o zi bună! Ca să nu mai zic că uneori mi se pare că a fost o zi bună fie și pentru simplul fapt că a trecut și Deliciosu a mâncat, s-a hlizit și doarme liniștit la 10 seara iar noi putem să fim obosiți împreună.

De pe la prânz l-am lăsat cu C și după ce am terminat ceva treaba prin centru am luat-o pe jos spre casă de pe Ana Ipătescu (habar n-am cum îi zice acu, eu tot așa îi spun) până spre Moșilor când mi-a ieșit în cale un 86 și m-am urcat în el. 

Am respirat tinerețe la Romană pe lângă ASE și am stat la coadă la covrigi cu studenții. Mi-au plăcut copiii. Mi-a plăcut licărirea din ochii lor, mi-a plăcut să îi văd mergând grabiți spre cursuri, ieșind râzînd în hohote din facultate și m-am întrebat ce e în capul fetelor! 

Măi nene, dacă mă bucură ceva la 30+ este că nu mă mai torturez de una singură pe tocuri când nu este cazul. I-aș fi spus fetei care era in fața mea la coadă că părul luuuung luuung arată bine doar în reclame sau super aranjat, altfel pare neglijent iar răsfirat așa peste geacă chiar nu este sexy! Pentru numele zânelor, bentițele astea prinse ciudat nu merg oricând și în niciun caz nu te salvează! Nu și nu și nu botinelor fără toc când ai picioare scurte și ești bondoacă și iar nu pantalonilor skinny când nu ești skinny și ai picioarele în X. Fata ar fi fost chiar draguță și în mod cert nu s-ar fi fâstâcit când a întrebat-o ceva colegul ei dacă ar fi avut ceva mai multă încredere în ea. I-aș fi spus și că o să vină și asta cu timpul, poate chiar odată cu învățatul hainelor, dar am tacut.

Am tăcut și am plecat mai departe fericită cu covrigul meu (pe vremea mea nu erau atâtea feluri de covirig la ASE), Florence în căști și ochii pe zidurile caselor de pe Dacia. Nu mă grăbea nimic. M-am uitat la case și blocuri, mi-a simțit spatele încălzit de soare și m-am gândit cum de sute dacă nu mii de ori am trecut pe Dacia, de cele mai multe ori cu mașina și niciodată nu am văzut arcada care leagă două blocuri, casele alea atât de frumoase și cum fiecare dintre ele ar merita să îi fie spusă povestea. Vedeam petreceri, oameni eleganți intrînd, doamne cu pălării cu boruri largi mergănd spre mașinile lor. copii plimbați de bone și cupluri plimbîndu-se la braț. Trebuie să fie ceva iubiri ascunse în zidurile alea acum prăfuite. Voi repeta plimbarea și cred că de oricâte zeci de ori aș mai lua Dacia la pas de la Romană la Moșilor, tot aș mai descoperi încă o poveste, încă o fereastră mică, încă o ușă magică sau o bucată de gard cândva cățărată de trandafiri. E ceva în drumul care nu este doar un mijlocitor ci un scop in sine. Te duce unde plutește el, iți deschide ochii și iți deznoada gandurile.

Seara mi-am petrecut-o cu o prietenă care a făcut o vizită fulger în București și m-a înveselit cât pentru înca 2478 de scutece de schimbat și 178592 de biberoane spălate. Ok, și cele 2 ore petrecute în mall mi-au clătit creierii. Fără legătură cu restul versurilor sau melodia postată, mi-a plăcut cum le zice ea, Florence, ”maybe I've been more comfortable in chaos”. 

Trebuie să mai existe viață și după bebeliceală! 



Am ajuns acasă cu vreo 5 kg de gânduri strâmbe în minus și vreo 20 de tone de relaxare la pachet. Mi-am ales si următoarea carte! Eleganța ariciului.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu