marți, 3 mai 2016

Just be

Când plouă (și Piști doarme) devin melancolică. Nu tristă, melancolică. Dacă mai pun și muzica potrivită, filmul este complet. Știți că toate momentele din viața mea au un soundtrack și pentru fiecare clipă mă regăsesc într-o melodie. Ziua asta imi suna a Katie Melua si a 9 milioane de biciclete.

Ziua asta și ceva timp liber lasă loc la filozofări și gânduri la cai verzi pe pereți. Mă tot gândesc de ceva vreme la oamenii mei. Nu, nu m-am apucat de citit Socrate, filozofări despre prietenie și nici nu dau copy-paste la citate inspiraționale a la Teo și Poptamas. Mă macină ceva gânduri pentru că mi se pare ca se adeverește ce a proorocit într-o seară ploioasă și ușor rece, să fi fost un început de toamnă și să fi tot trecut vreo 10 ani de atunci, la o ciocolată caldă (pe atunci nu beam vin) o tipă care pe atunci nu îmi placea în mod deosebit, dar ale cărei vorbe  îmi tot umblă prin minte de ceva vreme: ”lumea se cerne”. Nu mai știu nimic de ea de foarte mult timp. Nu eram prietene, deși era o tipă mișto. Cam prea cool și prea mișto ca să ne placă de ea mie și prietenelor mele. 

Nici nu mai știu câți eram pe atunci. Dar știu că aș fi putut jura că nu se poate, că este imposibil și că cine spune că ni se vor separa drumurile este un cretin. Nu ne-a spus nimeni. Nu am crezut nici atunci când s-a întâmplat. De câțiva m-a despărțit o vară în care nu ne-am văzut și nici nu ne-am lipsit unii altora, de alții niște cuvinte aruncate aiurea și o sticla de apă rece turnată în cap (la propriu! yup! i did it !). Alții s-au desprins ușor ușor pe nesimțite. Una a plecat din țară fără să spună un cuvânt. Nu știu de ce a fugit și de mine în fuga ei de alții. Eram prietene. Poate nu am știut să o ascult când a avut nevoie și mi-am dat seama de asta prea târziu. Alții, deși au plecat știm unii de alții și de câte ori ne vedem parcă nu au trecut mai mult de 2 zile de la ultima cafea. Unii s-au căsătorit și au fost adoptați de alte grupuri. Câțiva s-au retras pentru că de la un moment dat nu au mai vrut. Și e ok și așa. Foarte foarte puțini efectiv m-au dezamăgit atât de tare și m-a durut atât de rău încât niciodata nu va mai fi la fel. Credeam că mai suntem câțiva și de fapt eram și mai puțini. Cred că despre ei e vorba. Și uite tot așa lumea s-a cernut și ea a avut dreptate. 

Am mai rămas totuși câțiva, dar nu despre aștia de au rămas este vorba. Ei sunt cei mai mișto oameni și cei mai deștepți și cei mai cei și sunt ai mei și am trecut prin atât de multe și tot ne iubim și știu dacă le e bine sau nu după cum răspund la telefon. Este vorba despre ăia de nu au înțeles că prietenia e ceva mai mișto decât familia și chiar mai mișto decât îndrăgosteala. E mai mișto decât orice pentru că în prietenie nu suferi, nu ești înșelat, nu ești obligat și nu poți forța nimic. Ea este și gata. În prietenie trebuie doar să fii. Să fiți. Dacă e cu forțare, nu e.  

So this is kind of good bye. Pentru toți de au fost și cumva au ales sau au lăsat să se aleagă pentru ei să se cearnă. I love my people. Simt cumva că fiecăruia de a trecut sau a rămas trebuie să îi mulțumesc pentru că fiecare a lăsat câte ceva. Cred că ne contopim cumva de ne lăsăm părți frumoase în fiecare om de-l întâlnim. Fie și pentru o secundă. Cred că pentru fiecare amintire frumoasă și pentru fiecare zâmbet de îmi trezește, chiar și în zilele astea melancolice, trebuie să fi făcut eu ceva bine.