miercuri, 22 iunie 2016

Un an

Mă tot gândesc de ceva vreme cum să scriu asta. 
Un an. 

Cum să scriu despre ultimul an? Ar trebui să îmi fac ordine în toate gandurile și toate emoțiile, fricile și bucuriile. Mi se pare greu. Mult mai greu decât anul care a trecut habar nu am când. We made it! Primul an! Da, da, sună mai draguț ”primul an”! Primele 12 luni. Fix acum un an, la ora la care apare articolul asta habar nu aveam că o să nasc și habar nu aveam ce mă așteaptă. Am vrut să fac o lista cu treburi pe care aș fi vrut să le știu dacă aș naște a doua oară. Nu contează. Viața bate filmul nu este un clișeu. Este realitatea mea de zi cu zi. Mi le-ar fi putut spune oricine. Unele mi le-au spus. Nu existau. Nu contau. Mie nu mi se puteau întâmpla. Sigur că nu ! Mi s-au întâmplat altele. 

Am mai spus-o: nimic, dar absolut nimnic nu m-ar fi putut pregăti pentru ce a urmat. Pentru privarea de somn, pentru primele luni în care m-am simțit prizoniera unei vieți pe care nu o mai recunoșteam. Pentru amalgamul de sentimente. Pentru întrebările la care nu am găsit răspuns. Pentru momentele în care mă îmbărbătam de una singură. Pentru clipele când mă simțeam cea mai denaturată mamă și cea mai nepotrivită femeie din lume să fie mamă. Pentru dățile când m-am gândit să fug și nu aș fi putut să plec nici până în capul străzii. Pentru primul drum în afara casei singură (ok, a fost la ghenă! who are you to judge? parcă plecasem în concediu!) Pentru că încă nu cred ca pot descrie sau explica ce înseamnă ”mamă”. Pentru cum simt că niciodată nu va mai putea fi gol. Pentru necondiționare. Pentru renunțarea benevolă. Pentru descoperire și redescoperire. Pentru mirare. Da !Cred că ăsta este cuvântul: mirare. Un an de mirare! Un an în care tot ceea ce era în jurul meu până atunci s-a zguduit și fiecare piesă s-a aranjat în alt loc. Unele încă plutesc și își caută locul iar eu încă mă mir că pot să simt atâtea.

A fost cel mai scurt an. Cele mai rapide 12 luni care păreau o eternitate și în 22 iunie 2015 nu mă puteam gândi la 22 iunie 2016. Mă uit la filmulețe și poze de când avea Piști 1-3-6 luni și mă mir. Mă mir cum așa denaturată și dezbracată de orice apărare îmi construisem am reușit să ajungem aici toți trei. Yup, we must be pretty cool. Noi trei! Ghemul ăla mic cu care îmi era teamă să rămân singură și la care mă duceam noaptea să văd dacă respiră ne-a adunat și ne-a arătat că putem mai mult. Ghemul ăsta mic ne arată în continuare că putem. Ghemul mic azi face un an ! Noi trei facem un an!

Tot nu reușesc să îmi adun gândurile. Nu mai știu de câte ori am plâns în asta 12 luni dar de multe alte ori am râs și de un milion mai multe ori m-am mirat. De el, de noi, de cum poate să fie și de cum se șterg toate cu buretele cu un zâmbet.


marți, 14 iunie 2016

Despre dor, reset și prieteni. Amalgam

Fugirăm din nou. De data asta la Londra. 3 nopți! 
Ne-am resetat, plimbat (mărșăluit în medie 12 km/zi, ca de obicei) și revelat.

Am decis că este grea chestia asta cu puericultura. Mult mai grea decât mă așteptam. Este o decizie luată rațional și implementată emoțional.

Adică în ultima seară stateam cu câte o bere în față și ne uitam la poze cu Piști. Am compensat cumparându-i haine cu tona. Mi-a fost dor să-l amușin în timp ce adoarme în brațele mele sau să ne fugărim în 4 labe prin casă.

Mi-a fost atât de dor de el încât în avion am bocit de mila unui bebeluș care plângea. Și tot plângea. Bietul bebeluș a plâns până la epuizare. A adormit și pe urma a plâns din nou. Pe vremuri aș fi înjurat părinții. Acum îmi șroiau lacrimile și mă gândeam la copiii din orfelinat care după ceva timp renunță să mai plângă pentru că înțeleg ca nu mai vine nimeni la ei. Nu știați? Uite aici. Pe mine m-a rupt în două. Cred că niciodată plânsul unui copil nu va mai fi la fel pentru mine. Da,da,da! Maternitatea m-a schimbat. 

Ce mi-a plăcut la Londra? si aici nu includ muzeele (slavă cerului că mai mult de jumătate dintre artefactele lumii sunt aici, luate de imperiul britanic, și nu la mâna ălora de le distrug sau le vând pe piața neagră)
- am văzut cei mai grași porumbei din lume. mergeau precum rața de grași ce erau 
- cărămizile
- veverițele prietenoase
- magazinele de ukulele
- Primark 
- les Elephantes bizzare ca fundal sonor în Primark 
- berea ALE mai mult decât aia IPA 
- restaurantele (Shoryu în mod special)
- Brâncuși la New Tate Modern, chiar dacă unii credeau Măiastra ceva sculptura egipteană (pe bune!) 
- amalgamul de de toate

Ce nu mi-a placut? 
Habar nu am. 
Ah! Nici macar ploaia nu m-a deranjat. Cred că eram atât de pregătită psihic pentru asta încât am decis că nu mă va interesa. 
M-au durut oamenii străzii. Nu mi-au plăcut contrastele. Mi-a facut dor de Asia. 

Ce m-a enervat în ultima vreme? 
Două categorii de oameni: ăia care calcă în picioare limitele și nu se prind de ele pentru că tu nu le-ai trasat cu paru ci ți se păreau subînțelese și cei pe care îi credeau prieteni și uită că erați când nu mai au nevoie nici măcar de umărul tău. De fapt m-au dezamăgit. 
Orlando și cele 3 milioane de oameni din Romania care au semnat pentru schimbarea definiției căsătoriei. Sunteți niște cretini! 

Altfel, toate bune și vine ziua mea. 
Nu îmi place, nu fac niciodată mare caz de ea, nu vreau cadou ceva în mod special și nici nu mă abțin tot anul să-mi iau ceva doar pentru a primi de ziua mea. Fac un singur lucru, dau reset. Da, de ziua mea, dau reset și de cele mai multe ori o fac plecând undeva și mărșăluind cu C. De fapt îmi plac cadourile simple simple. O carte mă dă pe spate pentru că îmi imaginez că cine mi-o dă a găsit ceva în ea și împarte cu mine. Unul dintre cele mai mișto cadouri a fost un CD făcut de un prieten care mi-a și zis că nu a avur bani să-mi ia ceva și mi-a făcut un cd cu muzică. Loved it! Încă îl am și încă îmi place după mai bine de 10 ani.

Știți ce? Dacă vreți musai să faceți ceva pentru mine de ziua mea. donați! Da, pe bune! E mai simplu așa. E mai bine decât aia cu banii în plic (horror), flori scumpe (skip the flowers! nu țin!) sau chestii de complezență. 

Azi e melacolică. 

vineri, 3 iunie 2016

Două la rând !


What's in a name? that which we call a rose

By any other name would smell as sweet!


Iete, da ! Oricum aș da-o și oricum aș încerca sa-i spun, momentele penibile sunt momente penibile. Iar eu am avut două la rând. yup, în două zile consecutive! Sunt bună! și când îmi iese, domne, îmi iese! 
Asa sau zeii au un umor ciudat !   

Momentul no 1
....... să-i spunem ”I m tasty and I know it
Se face că mă duceam eu la proceduri corporale propice verii. Un soi de prosciutto cotto să-i zicem (cine știe, înțelege).. Ajung la salon, mă hlizesc cu fetele și mă duc la vestiar. Repede, repede arunc hainele de pe mine, inclusiv chiloții cu Miss Piggy care spune ”I m tasty and I know it”, pun din ăia de unică folosință, arunc neglijent haltul pe mine și ies ca o furtună să traversez recepția să mă apuc de treabă că doar de asta am venit. Hai să spunem doar ca nu este un salon exlusiv dedicat femeilor și că deși pe ușă anunță joia ca fiind ziua bărbaților...
Yup ! I flashed the girls !!! Hit and run, baby ! Ar fi putut să mă înghită pamantul exact în secunda aia și gata! 
The rest is history...

****

Pentru momentul penbil no 2, sigur mi-ar fi fost de folos să fi fost Miss Piggy la vedere, dar unu că eram îmbrăcată și doi că Miss Piggy era deja în mașina de spălat. 

Pentru o mai bună imagine, fac din nou apel la imaginația voastră. 
Vă rog să vă imaginați Piața Universității aglomerată. În mojlocul zilei, cam atât de aglomerată. Fix în rond, venind dinspre Romană urmând să cotesc spre Rosetti, îmi moare mașina. Mașina lui C, care de luni de zile stă în fața blocului pe post de depozit de cărucior și pe care o luasem din motive logistice. Dead! O cheie. Nimic. Mai dau o cheie, tot nimic și becul de lipsa benzină se aprinde. Autobuz în spate, multe mașini în jur și frigiderul meu plin de carne. Nu am crezut că vreodată mi se va întâmpla. Niciodată! Eh, totuși există o speranță! Sunt femeie! Cineva mă va ajuta!
Nope! Nimeni, dar absolut nimeni nu s-a dat jos din mașina proprie și personală să o ajute pe tâmpa care se chinuia să împingă Opelul break! Noroc cu polițistul care a apărut și m-a ajutat să o împing din mijlocul drumului și m-a direcționat spre benzinăria din spate de la Inter. Am plecat cu capul în pământ și frigiderul plin de carne. Pe drum l-am sunat și pe C. Nu știam dacă să râd sau să plâng, dar am zis că mai bine râdem și mă duc la benzinarie că sigur se rezolvă. 
Nope, again ! Se pare că nu se mai vinde benzină în recipient de plastic. Trebuie recipient special, de care nu aveau sau canistră care costă 80 ron. Portofelul meu număra cu tot cu mărunțiș 49,5 ron. L-am sunat pe C și aici C vine și de la Cavaler pe cal alb care s-a pornit spre mine. Tot 45 de minute mai târziu, când ne-am întâlnit la mașina și s-a urcat în ea, vă las să ghiciți! DA! A pornit! La prima cheie ! Se pare că pe lângă plutitorul amețit, mai are o șmecherie! O lași 10 min și încerci din nou. Sigur ajungeam la benzinarie! 
Nu am mai turuit. C râdea.Am pus capul în pământ și am pornit-o spășit spre casă. 
Doresc pe această cale să le doresc 20 de ani de sex prost cel optjdemii de soferi care se aflau în rond la Universitate ieri pe la amiază, pentru că sexul prost este mai nasol deât lipsa lui! 
Arde-i-ar pe mațe, vorba unei clasice! 

miercuri, 1 iunie 2016

Oamenii de pe planeta ta..

Da, am început de aproape o luna să scriu despre vacanța de 1 mai și nu am reușit să termin.

Da, m-am întors la birou și nu, nu este rău, dar nici despre asta nu am chef să scriu. E bine, nu e de plâns.

Timp (asta cu timpu-i scuză proastă) chef, inspirație, habar nu am ce nu am. Știu doar că nu scriu.

azi e 1 iunie !

La mulți ani copilului frumos din noi, fie el pitit, la vedere, vesel, curios, speriat, trist sau jucăuș. Doar nu-l lăsați să se ascundă la nesfârșit.

Îmblănziți-vă...