miercuri, 22 iunie 2016

Un an

Mă tot gândesc de ceva vreme cum să scriu asta. 
Un an. 

Cum să scriu despre ultimul an? Ar trebui să îmi fac ordine în toate gandurile și toate emoțiile, fricile și bucuriile. Mi se pare greu. Mult mai greu decât anul care a trecut habar nu am când. We made it! Primul an! Da, da, sună mai draguț ”primul an”! Primele 12 luni. Fix acum un an, la ora la care apare articolul asta habar nu aveam că o să nasc și habar nu aveam ce mă așteaptă. Am vrut să fac o lista cu treburi pe care aș fi vrut să le știu dacă aș naște a doua oară. Nu contează. Viața bate filmul nu este un clișeu. Este realitatea mea de zi cu zi. Mi le-ar fi putut spune oricine. Unele mi le-au spus. Nu existau. Nu contau. Mie nu mi se puteau întâmpla. Sigur că nu ! Mi s-au întâmplat altele. 

Am mai spus-o: nimic, dar absolut nimnic nu m-ar fi putut pregăti pentru ce a urmat. Pentru privarea de somn, pentru primele luni în care m-am simțit prizoniera unei vieți pe care nu o mai recunoșteam. Pentru amalgamul de sentimente. Pentru întrebările la care nu am găsit răspuns. Pentru momentele în care mă îmbărbătam de una singură. Pentru clipele când mă simțeam cea mai denaturată mamă și cea mai nepotrivită femeie din lume să fie mamă. Pentru dățile când m-am gândit să fug și nu aș fi putut să plec nici până în capul străzii. Pentru primul drum în afara casei singură (ok, a fost la ghenă! who are you to judge? parcă plecasem în concediu!) Pentru că încă nu cred ca pot descrie sau explica ce înseamnă ”mamă”. Pentru cum simt că niciodată nu va mai putea fi gol. Pentru necondiționare. Pentru renunțarea benevolă. Pentru descoperire și redescoperire. Pentru mirare. Da !Cred că ăsta este cuvântul: mirare. Un an de mirare! Un an în care tot ceea ce era în jurul meu până atunci s-a zguduit și fiecare piesă s-a aranjat în alt loc. Unele încă plutesc și își caută locul iar eu încă mă mir că pot să simt atâtea.

A fost cel mai scurt an. Cele mai rapide 12 luni care păreau o eternitate și în 22 iunie 2015 nu mă puteam gândi la 22 iunie 2016. Mă uit la filmulețe și poze de când avea Piști 1-3-6 luni și mă mir. Mă mir cum așa denaturată și dezbracată de orice apărare îmi construisem am reușit să ajungem aici toți trei. Yup, we must be pretty cool. Noi trei! Ghemul ăla mic cu care îmi era teamă să rămân singură și la care mă duceam noaptea să văd dacă respiră ne-a adunat și ne-a arătat că putem mai mult. Ghemul ăsta mic ne arată în continuare că putem. Ghemul mic azi face un an ! Noi trei facem un an!

Tot nu reușesc să îmi adun gândurile. Nu mai știu de câte ori am plâns în asta 12 luni dar de multe alte ori am râs și de un milion mai multe ori m-am mirat. De el, de noi, de cum poate să fie și de cum se șterg toate cu buretele cu un zâmbet.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu